Fata și Podul Luminii

•  Într-o noapte rece de toamnă, Mihaela stătea singură pe un scaun vechi din lemn, în fața ferestrei mari a atelierului său. Ploaia cădea în rafale pe geamul aburit, desenând fire argintii care se pierdeau în întuneric. În depărtare, podul masiv peste râu părea să strălucească sub lumina galbenă a felinarelor. Dincolo de el, silueta orașului se ridica, cu turnuri și acoperișuri care dansau în umbrele ploii. Tabloul pe care îl terminase în acea zi era sprijinit de peretele din spate. Ceea ce îi lipsea tabloului era povestea – motivul pentru care fata privea podul, pierdută între trecut și viitor. Pentru Mihaela podul era mai mult decât o construcție arhitecturală; era un simbol. Acum un an, în aceeași noapte ploioasă, își luase rămas-bun de la un vis. Își dorise să plece în orașul luminat de dincolo, să-și încerce norocul ca artistă. Însă frica, gândurile de eșec și teama de necunoscut o opriseră mereu. Acum, privind podul, simțea din nou chemarea orașului. Fiecare lumină de pe pod părea să-i șoptească curaj. „De data asta voi trece,” își spuse ea în șoaptă. Era o promisiune făcută ei însăși, o decizie care avea să-i schimbe viața. Tabloul rămase acolo, în atelier, ca o mărturie a nopții în care visurile ei au început din nou să prindă aripi.